După ce aţi văzut Idioţii de Lars von Trier, nu v-a venit niciodată apoi să scoateţi eul vostru idiot la iveală, când vă e lumea mai dragă? Mie, da. Când te afli într-o şedinţă din asta serioasă, cu un şef care tună şi fulgeră, nu-ţi vine să începi să te bâţâi şi să-ţi laşi saliva să curgă pe ditamai masa de protocol, uitându-te tâmp? Şi ce-ar fi dacă, prefăcându-te, ai rămâne aşa?
În romanul premiat cu Femina 2009, Unde mergem, tati?, autorul scrie despre propriii săi doi copii handicapaţi, „idioţi” până la moarte. Şi o face fără patos, străduindu-se să ia distanţă faţă de drama prin care trece, cu un umor care i-a permis, fără îndoială, să supravieţuiască. Jean-Louis Fournier e cineast, realizator de emisiuni TV şi scriitor. Îl adoră pe Ionesco şi, citind romanul, înţelegi şi de ce. Un absurd asumat. Îţi vine să crezi că după ce ai făcut un copil handicapat, al doilea va ieşi la fel? Că lumea se poate sfârşi de două ori? Viaţa lui pare să fie o piesă de Ionesco, dar în care cei doi „idioţi” sunt jucaţi chiar de doi „idioţi”.
Într-un interviu, autorul mărturiseşte deschis: „M-am gândit mereu că, poate într-o zi, cei doi băieţi ai mei îmi vor oferi şi ceva bun. Acest premiu li se datorează. Dar, în primul rând, terminând cartea, am înţeles cât de mult i-am adorat.” După apariţie, mama lor şi-a făcut un site ca să dezmintă imaginea creată de tatăl lor: „Refuz ideea disperată că trecerea lui Mathieu şi a lui Thomas prin această lume nu a avut în cele din urmă nici un rost. Nici un rost în afară de a-l împovăra pe tatăl lor şi de a-i servi drept subiect pentru o carte, oricât de excelentă ar fi ea. ”
Dincolo de orice comentariu literar sau uman, prefer să traduc câteva pagini din acest text despre care un critic spunea că e un „OZN literar care transcende genurile literare.” Romanul va apărea la Editura Nemira în colecţia Babel.
Fragmente
„Nu-mi place cuvântul «handicapat». La origine e un cuvânt englezesc care vrea să însemne hand in cap, «mâna în pălărie».
Nu-mi place nici cuvântul «anormal», mai ales când e aplicat unui «copil».
Ce vrea să însemne asta, să fii normal? Cum trebuie să fii, cum ar trebui să fii, adică să fii de mijloc, mediu? Nu-mi prea place ceea ce se află la mijloc, îi prefer pe cei care nu sunt de mijloc, pe cei care se află deasupra şi, de ce nu, pe cei de sub medie, în orice caz pe cei care nu sunt ca toată lumea. Prefer expresia „nu ca toţi ceilalţi”. Pentru că nu-i iubesc mereu pe ceilalţi.
Să nu fii ca toţi ceilalţi nu vrea să însemne neapărat să fii mai puţin bine decît ceilalţi, ci să fii diferit de alţii.
Ce vrea să însemne că o pasăre nu e ca toate celelalte? O pasăre care suferă de ameţeală, dar şi o pasăre capabilă să cânte fără partitură toate sonatele pentru flaut de Mozart.
O vacă altfel decât celelalte poate fi una care ştie să dea telefon.
Când vorbesc despre copiii mei, spun că ei nu sunt „ca toţi ceilalţi”. Şi las astfel să plutească îndoiala.
Einstein, Mozart, Michelangelo nu erau ca toţi ceilalţi.”
„Copiii mei sunt foarte afectuoşi. În magazine, Thomas vrea să îmbrăţişeze pe toată lumea, tineri, bătrâni, bogaţi, săraci, proletari, aristocraţi, albi, negri, fără discriminare.
Oamenii sunt puţin stânjeniţi când văd un puşti de doisprezece ani aruncându-se asupra lor ca să-i îmbrăţişeze. Unii se dau înapoi, alţii se lasă luaţi în braţe şi spun apoi, ştergându-şi faţa cu batista: «Cât e de drăguţ!»
Aşa e, sunt drăguţi. Nu văd răul nicăieri, ca inocenţii. Ei sunt dinaintea păcatului originar, din vremea când toată lumea era bună, natura binevoitoare, toate ciupercile comestibile şi când puteai mângâia tigrii fără teamă.
Când se duc la grădina zoologică, vor să pupe tigrii. Când trag de coadă pisica, în mod ciudat, ea nu-i zgârie, probabil că-şi zice: «Sunt handicapaţi, trebuie să fii indulgent, nu sunt cu mintea acasă.»
Un tigru ar reacţiona la fel dacă Thomas sau Mathieu l-ar trage de coadă?
O să încerc, dar am să-l previn mai întâi pe tigru.”
„Când mă plimb cu cei doi băieţi ai mei, am impresia că la capătul braţelor îmi atârnă două marionete sau păpuşi de cârpă. Sunt uşori, au oase mici şi fragile, nu cresc, nu se îngraşă, la paisprezece ani par de şapte, sunt nişte spiriduşi. Nu se exprimă în franceză, vorbesc în limba spiriduşilor sau mai degrabă miaună, zbiară, latră, ciripesc, cotcodăcesc, gânguresc, chiţăie, scrâşnesc. Nu îi înţeleg întotdeauna.
Ce se află în capul spiriduşilor mei? Nu e plumb. În afară de paie nu trebuie să aibă mare lucru, cel mult un creier de pasăre, sau un transmiţător, sau un vechi radio scos din uz. Cîteva fire electrice prost lipite, un tranzistor, un mic bec care pâlpâie şi se stinge des şi câteva cuvinte înregistrate repetându-se unul după altul.
Nu-i deloc de mirare că nu sunt foarte performanţi cu un astfel de creier. Nu vor face niciodată Politehnica, îmi pare tare rău, aş fi fost atât de mândru, eu, care am fost mereu nul la matematică.
Recent, am trăit o mare emoţie. Mathieu era adâncit în lectura unei cărţi. M-am apropiat cu totul şi cu totul emoţionat.
Ţinea cartea invers.”