Ce facem cu iubirea in cadrul familiei? Cum reusim sa impartim dragostea dintre soti cu cea pentru copii? Si, foarte important, cum reusim sa-i iubim pe ei, mici suflete rupte din noi, care invata de la noi ce fel de oameni trebuie sa fie in viata?
A avea un copil este intodeauna o decizie grea, chiar daca unora le vine mai usor sau o ia, iar altii asteapta mult timp pana sa ajunga la acest moment. Un copil inseamna responsabilitate, atentie, dar si bucurie, implinire sufleteasca, si multe alte sinonime din aria aceasta. Dar, un copil are nevoie nu numai de haine, mancare si distractie, un copil are nevoie, poate mai mult sau la fel de mult ca de celelalte, de iubire. Iar modul in care parintii, bunicii, fratii ii ofera aceasta iubire conteaza foarte mult si ii va influenta comportamentul sau tot restul vietii.
Cand un copil apare intr-o familie, de multe ori exista o frica, o nesiguranta in ceea ce inseamna iubirea. Unul din parinti considera ca atentia celuilalt asupra copilului ii fura din dragostea care ii era rezervata lui, copilul mai mare considera ca parintii il vor iubi mai mult pe cel mic, iar bunicii se declara atat de incantati de noua faptura, inca risca sa-l “sufoce” din prea multa dragoste.
Dar dragostea intre consorti nu este niciodata amenintata de aparitia unui copil. Nu, dragostea in cuplu este un tip de dragoste care nu se compara niciodata cu dragostea de mama sau de tata, care nu va afecta niciodata relatia dintre parinti si copii. Iar frica tatalui sau a mamei ca va pierde din dragostea persoanei iubite odata cu aparitia copilului nu este nimic altceva decat o manifestare psihologica rezultata din luni de stres si asteptare, fara baze reale solide.
Insa o mare problema este cum “imparti” dragostea intre frati? Simplu: nu o imparti. Fiecare copil este unic, niciunul nu trebuie tratat diferit, si, in mod sigur, nu trebuie iubit unul mai mult ca celalalt. Un lucru curios, dar frumos despre inima noastra: oricat ar fi ea de mica, e loc in ea pentru mai multe feluri de iubire: dragoste sentimentala, iubirea de mama/tata, iubirea pentru parinti/bunici/frati, iubirea pentru prieteni sau cineva drag din viata noastra.
Aparitia unui nou copil in familie
Aparitia unui copil nu trebuie sa-i sperie pe fratii mai mari; ei vor fi iubiti si trebuie iubiti ca si pana acum. In fond, fiecare persoana e unica in felul ei, si pentru fiecare exista o forma de iubire. Insa parintii sunt cei care trebuie sa gestioneze acest aspect, cei care trebuie sa-i dea seama cand actiunile lor dauneaza unui copil si cand este momentul sa-i explice ca aparitia unui frate sau a unei surori nu este o povara, ci o binecuvantare.
Bunicii par a fi problema cea mai usoara: este o regula nescrisa ca bunicii te alinta, iti fac toate placerile, etc. E interesant de observat cum ei se comporta mult mai dragastos cu nepotii lor decat au facut cu proprii lor copii. O fi varsta de vina, o fi o incercare de a-si ispasi anumite “pacate” savarsite fata de proprii lor copii, nu e chiar clar. Dar, una dintre cele mai puternici iubiri intr-o familie, vine din partea bunicilor.
Dar, pana la urma, ce facem cu acest nou membru al familiei, cum il iubim, cum il privim, ce asteptari avem de la el?
Trebuie retinute anumite idei: un copil nu este o povara, un copil nu este o obligatie, un copil nu se creste din mila. Cand toate acestea sunt privite asa si sunt facute in concordanta cu ceea ce nu trebuie facut, acel copil are foarte putine sanse sa devina un om in toata firea. Mereu va considera fie ca a fost o povara, fie ca a fost crescut din obligatie, fie ca a fost crescut din mila. Iar un copil care devine om cu aceste ganduri, va fi haituit toata viata de ele si nu se va putea comporta ca un om in totalitate normal.
Copilul este o binecuvantare si o alegere: parintii au acum, mai mult decat in trecut, dreptul de a alege daca vor sau nu sa aiba un copil. Acesta nu trebuie privit ca o povara, pentru ca cei care au decis sa-l aiba au fost chiar ei, parintii. El nu trebuie blamat pentru ca exista, lui nu trebuie sa i se faca reprosuri. Nu aceasta este modalitatea de a-i arata dragostea. Fiecare dintre noi, oameni maturi de pe aceasta planeta, avem dreptul sa alegem. Iar atunci cand alegem, eliminam din start povara.
Acelasi lucru se aplica si la obligativitate. Crestem un copil pentru ca este al nostru, sange din sangele nostru, pentru ca l-am vrut, pentru ca s-a nascut. L-am ales. Sigur, as putea sa vorbesc de alte optiuni de a nu avea un copil, gen avortul, abandonul, sterilizarea. Dar nu vreau. Eu vreau sa ma refer la optiunea de a avea un copil si cum ne comportam dupa cu el. Nu trebuie sa-i spunem ca daca nu eram noi, el nu exista, sau nu avea ce sa manance, sau nu reusea sa fie persoana care este acum.
Nu trebuie sa-i reprosam ca am avut grija de el si sa-l santajam sentimental spunandu-i ca nu ne da destula atentie, sau destui bani, sau ca nu se implica indeajuns in viata noastra. Nu trebuie sa facem asta, fiindca nu avem nici un drept. Cand am ales sa-l avem, sa-l crestem si sa-l tinem langa noi, am facut-o fiindca asa era normal, omeneste. Nu dintr-o povara anume, sau dintr-o obligativitate.
Un copil nu se creste din mila
Exista caritate, exista donatii pentru copii orfani, exista multe lucruri care se fac din mila, si, desigur, multe care se fac din mila pentru copii. Dar, propriul nostru copil nu se va creste din mila, pentru ca atunci e clar ca am pierdut din vedere adevaratul scop al intemeierii unei familii, adevaratul scop al conceperii si cresterii unui copil.
Avem un copil pentru ca asa simtim ca e bine, pentru ca asa ne dorim. Iubim un copil, il crestem, il educam si avem grija de el pentru ca asa e normal si, pentru ca el, la randul lui, sa devina un om matur, o persoana capabila de a darui, la randul ei, ceea ce i-am daruit si noi.
Un copil trebuie crescut cu dragoste, nu ca pe o povara, sau din obligatie, sau din mila. Luate separate, toate acestea distrug un copil, mai tare decat il formeaza ca om.