Oare de ce s-a inventat acest cuvant, urat, plictisitor, inspaimantator, numit “asteptare”? In cazul nostru, al romanilor, il gasim la inceputul alfabetului, la litera “A”, la fel ca si la italieni (“attesa”). In engleza,insa, il gasim la sfarsitul alfabetului, la “W”, “waiting”. Oare vorbitorii nativi de limba engleza, de oriunde din lume, stiu ceva ce noi nu stim? Este aceasta o cheie a succesului in viata? Sa inveti sa astepti si cand sa astepti cu stil?
Poate ca ei au considerat ca daca pun acest cuvant la sfarsitul alfabetului si nu-i acorda o importanta foarte mare, el isi va pierde, ca prin magie, puterile conferite de cine stie ce divinitate si va invata sa nu mai ocupe atata suflet si minte, atunci cand nu e cazul. Poate ca unii oameni s-au gandit mai mult asupra acestui cuvant si au hotarat ca, daca il pun la sfarsitul alfabetului, va fi indoctrinata in natura umana o perceptie ca “asteptarea” nu este ceva bun, ceva normal, sau, macar, ceva care sa nu se repete prea usor.
Si sa fim sinceri, tindem sa le dam dreptate. In fond, cui ii place sa astepte? Dupa autobuz, dupa cineva care intarzie, la masa pana vine comanda, sa intre in sala de examen, sa fii intervievat, sa primeasca un raspuns, etc. Si inca nu m-am legat de cozile infernale din cadrul institutiilor romanesti, pentru ca aceasta ar fi o discutie care s-ar intinde pe mai multe pagini sigur.
Dar nu de asteptarea asta vreau eu sa ma leg. Eu vreau sa vorbesc de asteptarea in cadrul relatiilor inter-umane. Spre exemplu, cand asteptamsa gasim un job. Da, „asteptam” si nu „ne asteptam”. Pentru ca ambele termene sunt corecte. ”Ne asteptam” sa gasim ceva inca de pe bancile facultatii sau, pentru cei cu adevarat constiinciosi – care n-au trecut chiar ca apa prin facultate, ci chiar au reusit sa se prezinte la cursuri si sa invete ceva – dupa ce se termina facultatea.
Despre asteptare
Si aici se termina termenul de „ne asteptam”; pentru ca dupa intervine cel de „asteptam”. Asteptam un raspuns la mail-urile noastre trimise unui potential angajator; dar nu vom primi mai niciodata raspuns, pentru ca acel mail este fie ignorat, fie citit la un nivel apropiat de ignorare si uitat, daca nu chiar sters. Asteptam ca o agentie de recrutare sa ne gaseasca un job, in urma criteriilor prezentate de noi; caci, in fond, ne pricepem la ce am studiat noi si la ceva asemanator, nu la dat cu dalta, de exemplu, daca noi am studiat literatura 3-5 ani de zile. Si, poate, mai sunt si cativa dintre noi care au decenta de a nu ocupa job-uri pentru care nu sunt pregatiti, in timp ce piata misuna de oameni specializati in acest domeniu si care isi cauta si ei un job.
a, in fond si asta e o problema: multi ocupa posturi pentru care nu s-au pregatit, in timp ce aceia cu adevarat pregatiti isi pierd sansele, una cate una, pentru ca nu exista un sistem bine pus la punct si pentru ca pe angajator nu-l intereseaza decat sa aibe „un angajat”, in acel moment, nu sa astepte „angajatul bun”. Dar, revening la asteptare, din acest punct de vedere: asteptam ca agentiile de recrutare sa ne ajute sa gasim un job; dar, rareori acesta vine conform criteriilor noastre si, si mai rar, atunci cand ne dorim/avem nevoie. Job-ul vine prea tarziu, sau, intr-o varianta care parca nu are mai nimic a face cu ce ai zis tu, sau ce ai vrut. Si, atunci te intrebi: oare chiar sunt o cantitate de ignorat? Asteptarea asta, nu a fost, oare, decat timp pierdut?
Si, mai exista un fel de „asteptare”: asteptarea in relatie. Nu, nu ma refer la „asteptari”, la de ne dorim unul de la altul, si la ce ne „asteptam” sa se intample. Ma refer la simpla, banala chiar asteptare: a unui telefon, a unui sms, a unui mail, a unui semn de viata, a unei stiri; pur si simplu asteptarea unui semn din partea celuilalt. Pot trece secunde infernare care sa para minute pana stii ca vei vorbi cu jumatatea ta, si asta te termina. De asemenea, pot trece minute sau ore intregi, asteptand un telefon sau un raspuns la un sms, pentru ca, pentru cealalta persoana, tot acest timp sa nu insemne mai nimic, sa fie un simplu moment dintr-o zi.
Concluzie
Poate fata care asteapta telefonul prietenului ei si numara fiecare minut, incepand cu acum 15 minute, ar putea sa nu se mai panicheze chiar asa ca lui i s-a intamplat ceva, ca ai lui il constrang sa nu o sune sau ca el o inseala; poate ca, daca s-ar concentra mai putin pe asteptare si mai mult pe prezent si ceea ce simte in corp ar reusi sa-si invinga proprii demoni. Sau, poate, ar descoperi motive pentru care sa nu mai continue in acest ritm, sa mearga mai departe, eventual, cu cineva care nu o face sa astepte asa mult.
Ce facem cu aceasta „asteptare”? O lasam sa treaca asa pe langa noi, o lasam sa ne controleze, sa ne invinga? Si aici revin la referinta alfabetica: daca noi consideram asteptarea prea puternica, ea ne va domina, ne va crea stari de panica, de neincredere si ne va face sa ne pierdem in jurul unor cuvine sau idei mici, aproape fara importanta, cuvinte sau idei care altfel luate, n-ar fi dus la ceea ce duc in momentul asteptarii. In schimb, daca o mutam, macar imaginar, la capatul alfabetului, am putea sa o vedem poate, ca ceva mai obscur, mai mic, mai putin lipsit de importanta.